Dr. Jekyll & Mr. Hyde

E frumos.
Zâmbete în jur, râs mult, mult râs. Te dor obrajii şi abdomenul.
După care se sparge gaşca. Pleci de la locul faptei, iar pe drum te transformi.
Zâmbetul a dispărut. Mină marţială, nu scoţi nici un sunet, iar mişcările sunt puţine şi discrete. Calculate.
Te urci în metrou. "Atenţie, se închid uşile!". Metroul se băşeşte în stilu-i caracteristic, după care se urneşte din loc, cât se poate de "hai cu tata"ish.
Îţi observi mufarina în geam. Stai şi te uiţi un minut la figura pe care o ai, şi te gandesti că în urmă cu unsprezece minute zâmbeai. Acum nici de-al dreacu' nu poţi s-o faci, iar dac-o faci, se uită lumea ciudat la tine, că zâmbeşti făr' de motiv, ca un tembel. Şi aşa se uita la tine că arăţi ca o paparudă, ca o parasută, ca o piţipoancă. Eşti un piţiponc. Un frustrăţel, o femeiuşcă capabilă de pulăneală pe sub masa şi făcut pipi din picioare. Eşti un lăbăruş. Trist. E trist. Eşti trist.
Pui capul pe geam şi te uiţi la perechea de converşi albaştri din picioarele unui semen de al tău. Spui că sunt ca dreacu', pentru că sunt tenişi şi nu bascheţi, şi că şireturile sunt puse aiurea, paralel. Păcat că sunt albaştri, 's frumoşi. Bravo, bre, la şosetă albă.
Ai tăi sunt mai faini. Ai tăi sunt vintage. Sunt o pereche de Chucks negri, decoloraţi, cu mult praf pe ei şi înauntrul lor, praf care vine de la noroiul în care ai intrat în noaptea aia. Sunt puţin găuriţi la spate. Tre'să îi speli in curând. Da, sunt mai faini ai tăi decât ai lui. Au istorie, au personalitate. Cu ei ai fost prin Bucale, prin Londinium, pe plaiurile scoţienilor făr' de chilot pe sub fustă şi pe la bulgărusnacii cu ceafa groasă şi castravetele mic.
Nici acum nu zâmbeşti.
Şi poate cu perechea aceea vei urca scările Turnului Eiffel. Sau poate cu acea pereche vei ajunge la un balcon al Notre Dame-ului, de unde vei striga ca un oligofren "Sanctuary!!".
Nici acum nu zâmbesti.
A doua oprire. Confunzi staţia asta cu cea din urmă. La cea din urmă nu ai mai fost de la Anul Nou. Te uiţi la staţiile care sunt trecute pe perete şi te opreşti la numele uneia. Până acum ceva luni nu iţi spunea nimic, iar acum cum auzi de numele asta, te gândeşti la...ea.
Te gândeşti la chestii. Past tense. Schiţezi un zâmbet. A fost fain, să înţeleg.
Însă revii la starea ta de "grumpy ol' man", pentru că ai ajuns în staţia la care tre'să cobori.
Lume. Nu multă ca la orele 16-18, când peronul e bucureşteni-galore, dar e ceva. Şi pe stradă la fel. Nu mai faci slalom printre ei, aşa cum îţi place ţie. Mergi drept înainte. Nu aştepţi nici la semafor, pentru că e omuleţul verde făr' de ozeneu. Şi vine şi tramvaiul. Aştepţi un pic.
Din spate, "Nu e femeie, bă!".
"O fi travestit din ăla..."
Zâmbeşti ironic. Un zâmbet cât se poate de "pfff"ish.
Treci prin faţa unei biserici. Te gândeşti la o serie de persoane, te rogi să le fie bine. Ultima persoană e mai specială, de aia e la sfârşit, pentru că tot ce e bun e la sfârşit. Asta ţi-a spus-o un prieten.
Ajungi pe strada ta. Vezi un Golf V GTI Edition 30. Nici acum nu zâmbeşti, chiar dacă îţi place masinuţa aia.
Ajungi în faţa blocului, e întuneric, iar câinii de la bloc vin şi te întâmpină. Se dau jos de pe o maşină şi vin la tine. Dau cu lăbile pe tine şi vor să te joci cu ei. Îi cerţi că stăteau pe maşină. Ei fug în jurul tău. Zâmbeşti. Joacă. All play and no work.
E frumos.